Valentin Louis Georges Eugene Marcel Proust s-a născut la 10 iulie 1871, la Paris, Franța. A fost un romancier, eseist, dar și critic francez cunoscut, în special datorită romanului „În căutarea timpului pierdut” („A la recherche du temps perdu”). Marcel Proust publică, încă din tinerețe, în reviste literare, articole periodice în ziare, fondează o revistă literară, „Le Banquet”. Apoi publică povestiri și eseuri. Operele de tinerețe sunt adunate într-o antologie, „Les plaisirs et les Jours”. În romanul ”Jean Santeuil”, publicat postum în 1954, au fost schițate mai multe motive din romanul fluviu, „În căutarea timpului pierdut.”
Prin intermediului operei monumentale mai sus amintite, Proust a revoluționat arta romanescă, creând un model de analiză subtilă și de intelectualizare a operei artistice și ilistrând concepția bergsoniană și teoriile freudiste. Romanul urmărește evoluția personajului Marcel, din copilărie până la maturitate, acesta dezvăluindu-se în relația sa cu timpul. Marcel se naște la Combray, într-o familie burgheză, iar copilăria sa este marcată de monotonie și de gelozia față de Swann, un vizitator frecvent al mamei sale. Timid în adolescență, descoperă apoi toate aspectele vieții, se îndrăgostește de Albertine, dar este cuprins de gelozie. Frecventează lumea mondenă de la Guermantes și încearcă să scape de complexe și să se elibereze de obsesia timpului, prin cultură. În ceea ce privește timpul, personajul descoperă dimensiunea subiectivă a acestuia: „o oră nu-i o oră, ci un vas plin de parfumuri, de sunete, de proiecte și de atmosferă.”
De multe ori, ni se întâmplă oricăruia dintre noi, ca un gest, o senzație, un miros sau un gust să învie momente din viață, să ne conducă spre experiențe de mult depozitate în vreun colț de suflet, prăfuite de colbul uitării. Astfel, Marcel, personajul proustian, se regăsește prin astfel de experiențe: mâncând o prăjitură, împiedicându-se la ieșirea din baptisierul bisericii din Veneția sau în curtea palatului Guermantes, receptând zgomotul unor pahare ...Însă unul dintre momente este episodul cel mai revelator: într-o zi ploioasă, cuprins de frig, mama sa îi oferă un ceai și câteva prăjiturele, numite madlene. Gustând dintr-o madlenă, are senzația că a mai trăit momentul respectiv și, pe lângă amintirea împrejurării, are aceeași stare psihologică, aceeași trăire din trecut. Este readusă și retrăită atmosfera duminicilor de la Combray în care, înainte de a merge la biserică, în camera unei mătuși bolnave, unde aceasta înmuia o madlenă în ceaiul de pe noptieră și i-o dădea ca pe o cuminecături.
Romanul lui Marcel Proust este structurat în șapte părți. „Partea dinspre Swann”, „La umbra fetelor în floare”, „Partea spre Guermantes”, „Sodoma și Gomora”, „Prizoniera” (sau „Captiva”), „Albertine a dispărut” (sau „Fugara”), și „Timpul regăsit”. Ultimele trei părți au fost publicate postum. Oprindu-ne la episodul micuței madlene, pretextul elaborării întregului roman, ar putea fi echivalentul unei cuminecături, iar acel ritual matinal din casa de la Combray are ceva sacramental. Ceea ce textul arată explicit este faptul că există o memorie a simțurilor: „Dar când dintr-un trecut vechi nimic nu mai subzistă, după moartea ființelor, după distrugerea lucrurilor, singure, mai fragile, dar mai vii....mai fidele, mirosul și gustul rămân încă multă vreme, ca niște suflete, să-și amintească, să aștepte, să spere, pe ruina a ceea ce mai există, să poarte neclintite, pe acea picătură a lor aproape impalpabilă, edificiul imens al amintirii.”
Romanul lui Marcel Proust poate fi lecturat ca o amplă poveste despre regăsirea, recuperarea trecutului ca formă a prezentului și astfel și ca o modalitate de atenuare a angoasei, a fricii produse de sentimentul tragic al vieții. Memoria involuntară este cea care readuce în prim-planul conștiinței timpul pierdut. Reînvierea trecutului înseamnă, pentru scriitorul autoizolat, recrearea unei lumi, prin situarea ei în niște coordonate extratemporale. Autorul nu evocă doar impresii fugitive, reacții trezite de anumite senzații, ci aspiră spre un absolut al trăirii. Timpul, trăit ca durată interioară, devine adevăratul personaj proustian. Proust își propune să depășească și să domine acel timp înțeles ca percepție a vitregiilor vieții, a îmbătrânirii oamenilor, a spaimei față de moarte. Aceast lucru face posibilă eliberarea de obsesia izolării la care, în credința sa, era condamnată ființa umană.
„Ceea ce ne leagă de oameni sunt miile de rădăcini, nenumăratele fire care sunt amintirile din seara precedentă, speranțele dimineții de mâine; este acea urzeală neîntreruptă de obișnuințe de care nu ne putem dezbăra. ”
(Marcel Proust, „În căutarea timpului pierdut”)
Prof. Mirela Rus