„Nu există artă mai frumoasă decât arta educației. Pictorul și sculptorul fac doar figuri fără viață, dar educatorul creează un chip viu; uitându-se la el, se bucură și oamenii, se bucură și Dumnezeu. ”

                                                              (Sfântul Ioan Gură de Aur)

 

         A fi dascăl înseamnă a-ți asuma o menire sfântă, îndrăznesc să spun că înseamnă a îndrăzni să urmezi oarecum misiunea Mântuitorului. Precum El a luat asupra Sa povara păcatelor noastre, asumându-și crucea, dascălul ia asupra sa povara de a fi precum un părinte pentru odraslele pe care le „păstorește”, menirea de  a dărui și de a se dărui pe sine pentru a forma omul de mâine din copilașul, apoi din tânărul care îi este încredințat. El va avea responsabilitatea de a descifra tainele cărții, spre a-l îndruma pe „ucenicul” său pe drumul care-i este pregătit și pe care și-l va alege, dar va fi și părinte, și apostol, totodată.

            Dascălul este cel care împrăștie sămânța cunoașterii, dar nu oricum, pentru ca apoi să aibă grijă de roadele ce se vor naște din ea. El încurajează, dar și critică, laudă dar și ceartă, precum un părinte, cu drag de fiii săi. Este chipul spre care copiii privesc cu ochii mari, dar cu uimire, cu dragoste, este chipul în care se oglindesc toate întrebările și uimirile lumii. Este cel care nu are vârstă, nu are moarte, deoarece figura lui, în special a primului dascăl, rămâne întipărită mereu în amintire și în cele mai profunde colțuri de suflet. Chiar și după ani, odată cu trecerea timpului, îți amintești cu nostalgie de chipul drag al învățătoarei și zâmbești amintirii, că doar atât a mai rămas, și învii trecutul și pe cei dragi, chemând aceste clipe să-ți fie mângâiere.

            Dascălul, ori educatorul! Ce nume alese, ce nume potrivite pentru o îndatorire sfântă! Cine poate fi dascăl? Omul bun, vrednic, cu suflet mare, cu dragoste de copii. Aruncând o privire spre noi înșine, vom găsi înăuntrul sufletului, cu siguranță fărâme din personalitatea sau din ființa dascălilor noștri. Căci menirea, misiunea, existența lor se regăsește și se compune din caracterele, oamenii pe care îi îndrumă, din „rodul sămânței” pe care îl seamănă. Mărturisesc, cu mândrie, că mă regăsesc printre aceia care datorează foarte mult din ceea ce sunt azi primului dascăl, dragei mele învățătoare, precum și a multora din cei care i-au urmat. Am prins drag de această meserie privind la strădaniile dăscăliței mele și fiind însuflețită de dragostea cu care m-a învățat „să-mi iau zborul”, ușor, spre lume, spre viață, spre cunoaștere și responsabilitate.     

            Deși generațiile, la un moment dat, cu zecile, care i-au trecut prin mână, îl fac să se simtă victorios în truda de ani, la catedră, dascălul face parte, din ce în ce mai mult, din categoria celor năpăstuiți de soartă, umiliți, cu salarii modice, supuși unor compromisuri, mizerii, mărunte sau mari, ale vieții cotidiene, ale societății. Noi, dascălii, am ales să slujim viitorul unui neam, să modelăm „lutul” din care Bunul Dumnezeu ne-a ceat, pentru a fi mândri și recunoscători că suntem copiii Lui, să aprindem în sufletul tinerilor flacăra cunoașterii, a dragostei de țară, de limbă românească. Și totuși, cei care pretind că ne conduc, că și-au asumat destinul patriei noastre și buna ei rânduială, reduc nobila profesie de dascăl la o umilă sau chiar jignitoare condiție, făcând din omul de la catedră un nimic, un jalnic slujitor al unui sistem bolnav, care făurește forme fără fond și distruge nume fără de care nu avem cum să existăm, printre care, cel al  EDUCAȚIEI.

            Șansa noastră este că o lumânare aprinde pe alta și că mai multe lumânări aprinse dau mai multă lumină, mai multă căldură. Astfel, avem posibilitatea să nu bâjbâim la infinit prin întuneric. Iar cei care nu vor avea curajul să aprindă lumânarea sau lumina acesteia va pâlpâi înspre a se stinge, se vor putea „lumina” și „încălzi” de la luminile celorlalți.

 

Dascălul

de Octavian Goga

Moşneag senin, eu tâmpla ta curată
O cer pe veci nădejdii mele pază.
Din soarele copilăriei mele
Pe fruntea ta mai licăreşte-o rază.
În suflet simt cum negura se sfarmă
Şi se-mpleteşte albă dimineaţă
Când ochiul tău în inimă-mi coboară,
Topind încet cetatea ei de gheaţă.

Azi, ca un sfânt dintr-o icoană veche,
Blând îmi răsai cu faţa ta blajină,
Cu zâmbet bun, cu ochi cuminţi şi limpezi,
Strălucitori de lacrimi şi lumină.
Cu tine-aduci atâtea nestemate
Din îngropatul vremilor tezaur,
Şi amintirea-n ţara ei mă poartă,
Cu pas încet, în carul ei de aur...

Mă văd în pragul zilelor mai bune...
O casă-n deal, cu straşine plecate,
Unde-asculta de sfaturile tale
Atâta râs şi-atâta sănătate.
În frunte, tu păreai un mag din basme
Când soarele, trecând peste fântână,
Blând pătrundea prin straşina de paie
Şi lumina bucoavna ta bătrână.

A fost demult. - O rază care luptă
Zadarnic cu câmpiile de gheaţă.
Vezi, astăzi valul altei vieţi mă poartă
Şi-nţelepciunea altei lumi mă-nvaţă.
Dar sufletul şi-acum îşi are cuibul
Acolo sus, în satul de sub munte,
Unde şi azi zâmbeşte, împăcată,
Curata cinste-a pletelor cărunte.

Bucoavna ta, sub pragul de pe grindă,
Îşi hodineşte-nvăţătura moartă,
Dar glasul tău şi azi, la zi de praznic,
Toată povara greului o poartă.
Pierdut ascult troparul tău din strană
Şi tainică şi sfântă-mi pare clipa,
Pare că duhul altei lumi m-atinge,
În zbor domol, pe frunte cu aripa.

Căci simt plutind prin fumul de tămâie
Sfinţenia cântării preacurate,
Ce-a rumenit o lume cu senina
Cucernicie-a vremilor uitate.
Şi-n ochii tăi văd strălucind scânteia
Din focul mare-al dragostei de lege,
Ce prin potopul veacurilor negre
Ne-a luminat cărările pribege.

 

                                    

Prof. Rus Mirela