Marii clasici ai literaturii române, Eminescu, Creangă, Slavici, Caragiale, și-au păstrat până astăzi soclul pe care i-a așezat George Călinescu. Drumurile lor se întâlnesc în cruce nu doar în operă, ci și în viață.

       Mai întâi, prin naștere: Eminescu deschide seria la 15 ianuarie, urmează Slavici, la 18 ianuarie, Caragiale, 30 ianuarie ( trei în aceeași lună ), mai nou apare data de 1 februarie, și Creangă, la 1 martie, ca și cum începutul de an s-ar fi grăbit cu scriitorii, să știe sigur că ce-i născut e bun născut, ca să nu mai aștepte lumea și să-și ia de-o grijă cu sărbătoririle, în două luni bune, pentru ca apoi să-și vadă de trăiri, de alte evenimente, ba chiar și de morți. Apropierea datelor de naștere se prelungește și în privința anilor, toți patru fiind contemporani, primul se naște Creangă, în 1837, fiind cel mai bătrân dintre ei, urmează Slavici, născut în 1848, Eminescu apoi, în 1850, și cel mai tânăr, Caragiale, în 1852. Viețile lor s-au depănat între 39 de ani, ai lui Eminescu, cel mai tânăr dispărut, 52 de ani ai lui Creangă, mort în același an cu prietenul Eminescu ( 1889 ), 64 de ani a trăit Caragiale și  Slavici a ajuns până la vârsta de 77 de ani, fiind cel mai longeviv dintre …„marii clasici ai literaturii române”.

      Despre apropiere geografică nu prea poate fi vorba decât între Eminescu ( Ipotești, Botoșani ) și Creangă ( Humulești, Neamț ) – poate că de aceea s-au și înțeles atât de bine, Eminescu fiind cel care l-a recomandat pe Creangă, spre a citi la Cenaclul „Junimea” și a publica, mai apoi, în revista „Convorbiri literare”. Locul nașterii lui Slavici este Șiria, Arad, iar al lui Caragiale, Haimanale, Prahova, ca un fel de echilibru, la mijlocul unei distanțe.

       Cărările celor patru scriitori de căpătâi, fără a fi de același gen literar, se împletesc deseori, chiar dacă unul e poet, altul povestitor, celălalt nuvelist și ultimul dramaturg. Creangă îl cunoaște pe Eminescu într-o comisie de examinare a cărților didactice, la Iași, după care devin prieteni de nedespărțit. Doar mormintele lor își mai duc dorul, peste munți, Eminescu fiind înmormântat la Cimitirul Bellu, din București, alături de Caragiale ( ca să nu se rupă lanțul clasicilor ), iar Creangă își doarme somnul de veci în Cimitirul Eternitatea din Iași. Singurul Slavici a fost înmormântat la Mănăstirea Brazi, în Panciu, Vrancea, ca un alt fel de echilibru, și prin moarte, nu doar prin viață. De reținut, într-un context literar mai larg, faptul că Gala Galaction, scriitor și preot, este cel ce rostește cuvântul de rămas bun la înmormântarea lui Ioan Slavici.

      Viețile literare nu rămân mai prejos de cele firești. Slavici îl cunoaște pe Eminescu la Viena și, la îndemnul lui, scrie „Fata de birău”, cu care va debuta. Tot Slavici este fondator al revistei „Tribuna” din Sibiu. Slavici, Eminescu și Caragiale sunt redactori la ziarul „Timpul”, din București. Slavici cu Caragiale, la care se alătură Coșbuc, înființează revista „Vatra”.

      Acestea sunt doar câteva puncte importante pentru a reface amintirea celor patru mari clasici ai literaturii române, trei români, Eminescu, Slavici, Creangă, și Caragiale, de etnie aromână. Acestea sunt doar parte dintr-un model, poate chiar național. De urmat. S-au înțeles, s-au sprijinit, s-au împrietenit și au creat fiecare pe măsura talentului, pe care l-au avut. Au rămas. Patru. Astăzi nici doi nu încap unul de altul. Lumea literară e cunoscută ca fiind una a orgoliilor de nestăvilit, de neînțeles. Cu gândul tot la George Călinescu, …„ape vor seca în albie”… până când alți patru mari scriitori  vor mai fi și la fel de apropiați.

 

Elena M. Cîmpan