CUM ÎL CUNOAȘTEM PE DUMNEZEU?

                      

          Cunoașterea catafatică și cunoașterea apofatică a lui Dumnezeu

 

         Când gândirea nu se mai împrăștie printre cele din afară și nu se mai împrăștie în lume, prin simțuri, ea se întoarce spre sine. Prin sine, mintea se ridică până la contemplarea lui Dumnezeu.”       

(Sfântul Vasile cel Mare)

 

            Dumnezeu nu poate fi cuprins nici cu inima, nici cu mintea omenească. Dumnezeu este cel Viu, este absolut, este atotbun, este iubire, este adevăr. Este atotputernic, atotdrept, atotștiutor, astfel afirmăm că deține toate perfecțiunile în sens absolut. Această formă de „definire” a lui Dumnezeu prin afirmarea acestor adevăruri se cheamă cunoaștere catafatică a lui Dumnezeu.

            Există însă și o cale de cunoaștere prin negare, dar nu o negare a lui Dumnezeu, ci o negare a imperfecțiunilor Lui. În deplinătatea Ființei Sale, Dumnezeu rămâne necunoscut și necuprins. Și fiindcă Dumnezeu le transcede pe toate, fiind nemărginit și necuprins, nu poate fi cunoscut în același fel precum realitatea concretă, nici raportându-ne la timp și spațiu. Drept urmare, oricât am afirma despre Dumnezeu, este insuficient. Așadar, arătând ceea ce nu este Dumnezeu, spunem mai mult despre misterul inefabil care-l definește. A nu se crede că această cunoaștere apofatică, prin negare, înseamnă o lipsă de cunoaștere a lui Dumnezeu, nici ignoranță, ci, dimpotrivă, existența Lui este trăită, evidență sufletului omenesc mai presus decât tot ceea ce este palpabil, rațional, în jurul omului. Poate fi vorba de „dorul-dor”, de dorul după Paradisul pierdut, de acea nostalgie, orientată înspre Tatăl Ceresc.

            Dumnezeu se face cunoscut omului prin iubire, în primul rând, și astfel, orice cale de cunoaștere prin negație este depășită sau anulată. Căci Dumnezeu pătrunde în ființa umană prin energia necreată, prin lumina dumnezeiască, acea lumină taborică. Credința, aprinsă și susținută de către candela iubirii, coroana virtuților, este cea mai complexă și mai înaltă cale de cunoaștere a lui Dumnezeu: „Noi iubim pe Dumnezeu pentru că El ne-a iubit cel dintâi.” (I Ioan, 4, 16) și „Cel ce rămâne în iubire rămâne în Dumnezeu și Dumnezeu rămâne întru el.”

            Fie că afirmăm adevărul suprem care este Însuși Dumnezeu, fie că negăm imperfecțiunile Lui, încercând prin aceste două căi să-L cunoaștem, vom dobândi tot ceea ce ne este necesar pentru mântuire și pentru Revelația Divinului, dacă Îl lăsăm pe Dumnezeu să pătrundă în sinele nostru, dacă ne vom deșerta de noi înșine, ca ființe materiale, supuse zădărniciei și neputinței.

                    Cele două modalități de cunoaștere a lui Dumnezeu, apofatică și catafatică, nu se exclud una pe alta, ci, dimpotrivă, se completează. Cea catafatică implică raționalul, iar cea apofatică este negrăită, considerată superioară celei dintâi. Însă nu putem să-L cunoaștem pe deplin pe Dumnezeu în toată Ființa lui prin niciuna din ele. Dumnezeu nu poate fi limitat, nu face parte din niciun sistem de referință. Dumnezeu este „cel ce este”, Îl cunoaștem spunând că nu poate fi definit. Pe măsură ce omul înaintează pe drumul său spiritual, progresează în viața duhovnicească, apropiindu-se de contemplarea lui Dumnezeu, adică este pe calea  de cunoaștere apofatică. Scopul, finalul acestui drum, este refacerea chipului lui Dumnezeu în Om, și astfel cunoașterea Lui prin puterea Duhului Sfânt. Pe Dumnezeu ajungem să-L cunoaștem, oarecum, prin acțiunea Lui cu fiecare dintre noi, prin purtarea Lui de grijă, prin încercările care ne solicită răbdarea, credința, milostenia etc, prin suferințele izbăvitoare, dar mai cu seamă prin ajutorul ce-l primim pentru a trece cu demnitate peste piedicile care ne stau în cale. „Întru necazul meu către Domnul am strigat și m-a auzit.” (Psalmul 119)

            Cunoașterea lui Dumnezeu este deci o cunoaștere existențială a Lui în raport cu noi, când simțim marea Sa iubire revărsată asupra Omului, fiindcă fără existența dragostei Sale desăvârșite nu se poate explica iubirea din lume și nici scopul Creației.

            „Unde vine Domnul, care dragoste este (I Ioan 4,8), frica se împrăștie și se așază încrederea.”

 

 Prof. Mirela Rus