O sun pe mama la telefon. Zilnic, de două, trei ori. Vorbim. Între noi, 180 de kilometri. E singură, e optimistă. Într-o zi doar, a fost descumpănită: ”Nu știu cum sunt așa, mai nesigură. Poate de la lumea aceasta, care nu se vede?...”

      Unde s-a ascuns lumea? De văzut, nu o vedem. Nici pe stradă, nici la locul de muncă, nici la sat, nici la oraș. Plin de lume altădată... Ne mai și săturam de atâția oameni, de aglomerație, de stat la rând. Și, deodată, lumea a dispărut. Golul, pustiul se instalează, ca un musafir ce uită să mai plece. Retrăgându-se în case, ca melcii, oamenii își pun capul în piept și intră fiecare în cochilie. Deschidem internetul. Degeaba. Acolo nu e lume. Sunt doar coduri de identificare. Suntem înscriși cu nume, cu poze, cu amintiri. Dar nu e lume. Lumea înseamnă mișcare, viu, glasuri, trupuri, priviri, fapte, gesturi. Virtual, parcă suntem roboți, marionete. Un exercițiu de școală on-line, mi-a descoperit chipuri  stinghere, de copii altfel decât la clasă.  Nu doar pentru mine, dar și eu pentru ei cred că apăream altfel.  Într-un alt context, într-un fel mai permisiv, în alt fel mai ciudat. Dezinvoltură, naturalețe printre unii, reținere și circumspecție printre alții. Și la mijoc atâtea posibilități de aflare a ceva/ a tot ce poate că nici nu ne mai folosește.

     Și unde e lumea care nu se vede? Cel puțin ne putem aminti de ea. Avem atâtea din lume: imagini, călătorii, oameni, impresii. Oamenii nu-s. Cum ieșeau duminica pe drum, la sat, cum stăteau la porți, așteptându-i pe copii nu se mai vede, nu se mai aude. Una este să nu vină cineva, să găsești scuze, amânări, și altceva este să nu mai vină lumea aceea atât de necesară, care făcea parte din noi, din viața de zi cu zi.  A intrat lumea în calculatoare, ca în niște case reci? Dar, de acolo, nu primim echilibru. Nu știu alții cum sunt, dar eu, când stau mult în fața monitorului, sunt neliniștită, abia aștept să închid capacul și să plec. Să plec în lume. În lumea largă. Cu toată frumusețea ei. Multă vreme, chiar și acum, calculatorul a fost și este pentru mine un înlocuitor al mașinii de scris și atât. Alte minuni pe care le face, programe de lucru și multe năzbâtii ce atentează la ... ideea de lume, de lipsă a lumii, îmi dau un sentiment de nesiguranță. Să-l numesc teamă?!...

      Totul era bine când era lume pe drum. Chiar dacă nu-mi povestea nimeni de ea, nu vorbeam despre vecini sau despre alți cunoscuți, ea era acolo. Un punct de sprijin, o certitudine a existenței. În dialogul cu mama, la telefon, apare și tăcerea. Mama e mai îngândurată, încearcă să umple un gol cu grija grădinii, de legume, de flori. Niciun om nu trece. Îngrijorare simplă. Nicio mașină. Îngrijorarea crește. Și... se întoarce la televizor, cât îl mai poate urmări, cu știrile rele, grele. Gândul îi fuge, îi zboară departe. Cât de departe? Până la Suceava, până la Bistrița... Câțiva pași, nenumărați de programe de telefon, până la poartă și înapoi. Lumea care nu se vede nu este doar o imagine artistică, este o realitate tristă.

 

Elena M. Cîmpan