Am început să mă obișnuiesc , după 42 de zile de papilloniadă a dictaturii sanitare, cu mine însumi : îmi suport micile răutăți, invariabil aceleași, dar spuse cu tonul de parcă ar fi, în fiecare zi, un alt buchețel de pătrunjel proaspăt în ciorba zilei, metehnele de golan tîrziu, aerele de gînditor căzut în faliile tectonicii sociale, prețiozitățile de curvă proletcultistă, obiceiul de a rîgîi complicat, ca un fel de" mulțumesc pentru masa de prînz, a fost grozavă!", ținutul unei scobitori decorative in colțul gurii, așa cum am văzut într-un film idiot, ducerea , fără argumente, a unor confrați în ghena derizoriului și a amneziei non-valorice, ce să mai vorbim despre plăcerea, aproape fiziologică de a bîrfi pe oricine și felul acela imund de a mormăi în permanență, invaziv, ca un comentariu cu valoare absolută, despre politicienii perindați pe sticlă, cu toatele, mă fac să mă simt bine cu mine, să mă accept așa cum sunt, un fel de Zorro local, călare pe un porc rosinant, într-un dualism de cea mai joasă speță, grotesc și neproductiv, ca un număr de pantomimă pentru o sală de nevăzători.

Cornel Udrea