Cei trei lupi totemici erau :
I: Lupul negru(,,Blak –Vlach”) sau şarpele cu cap de lup, Deus Daki.
II. Lupul sur(,,asurii”, fraţii daciuţilor, ambii fii ai fiinţei mitice serpiforme cu cap de lupoaică sau de oaie, Balla Ahy (Valahii!!!), soţia lui Deus Daki(Mahabharata c. XII). Mitologic, de la ea suntem noi ,,Valahi”.
Zeiţa Ahy. Statuie descoperită la Constanţa, căreia, din neînţelegere şi neştiinţă, i s-a dat nume masculin: ,,Glikon” ,,Cel ce gliseză, se târăşte!!!
,,Lupul şi oaia –antagonicul fiinţei româneşti”. (M. Eliade)
III: Lupul alb, simbol ,,bassilical”, al bessilor lupi, căci în greacă ,,lykos-lyka” înseamnă ,,lup”.Acesta este simbol sacerdotal al ,,Bessii rabilor” –bessii învăţători. De la ei avem basili ika.
Avem mai jos o imagine a zeului Ares – Marte, ,,neobositul părinte care stăpâneşte câmpiile şi dealurile geţilor” căci, ,,Dio zice că la geţi s-a născut Ares, tatăl lui Apollo, cel pe care înşelăciunea poeţilor l-a făcut zeu al războiului.” (Dio Casius, citat de Iordanes în ,,De origine… IV.”)
Ary-Marte, în postură de bazileu ,,Ra mann” (Bărbatul soare). Statuie antică. (F. Compte. P.30)
Priviţi piesele: leul sfinx pe coif, cozile de lup dacic, soarele de pe pieptar, iar pe umărul drept, fibula dacică serpiformă cu două ace, limbile traconului.
Nu există pieptar bărbătesc în Ardeal, care să nu aibă pe piept soarele stilizat iar pe spate, capul de bour, adus jertfă de fiii lui Ary, părintele geţilor şi să nu fie încins peste pânzele albe cu pielea traconului – ,,Şerparul” – „Cureaua lată” cu trei cozi şi trei catarame, reprezentând gurile cu limbi ale balaurului dacic!
,,CAPTELE VOLUTE”, CHIPURI SERPIFORME ALE ZEULUI DAK ŞI A SOŢIEI SALE, ARMONIA, FIICA LUI ARES (ARY), STRĂMOŞII NOŞTRI
Vasului îi lipseşte toarta Capete serpiforme volut
eCapete volute.
,,Volutele” pe care le vedeţi sunt element ale unei brăţări de aur din Sacosu Mare, Timiş, mai ,,tânără” cu o jumătate de mileniu decât Vasul Pytiei de la Bistriţa. Seamănă izbitor cu cele pierdute în Olanda.
După cum se observă, Vasului Pytiei de la Bistriţa îi lipseşte toarta cu capetele volute, fiind ruptă din vechime. Că era ,,obligatoriu”, potrivit uzanţei cultice, să aibă ,,capete volute” se observă din desenul brâului de sub toartă, desen care reproduce volutele rupte mai înainte.
Termenul ,,TARABOSTES” CE DEFINEA NOBILIMEA SACERDOTALĂ REGALĂ LA DACI ÎŞI ARE ORIGINEA ÎN ,,TERRA BESSTES” –PĂMÂNTUL BESILOR DIN JURUL TEMPLELOR, ECLEJIILE DE MAI TÂRZIU.
Vom vedea că ,,bessii” aveau patru atribuţii:
1. Regale: Cârmuitorii aveau totem Leul şi se numeau bazilei –,,bassii leii” .
Avem un asemenea bazileu care purta numele Basarabilor, în sec al II-lea îHr. Se numea ,,Rabo bostem regem!”. Inversând compoziţia rădăcinii lexicale descoperim Bos rabo: ,,De incrementa Dacorum per Rabobostem regem” – ,,Despre creşterea puterii dacilor în timpul regelui Rabobostem”. (Trogus Pompeius XXXII, 3-16, în Justinus- Ist. Fil. 32)
Alt bazileu căruia nu-i ştim numele este posesorul coifului de la Coţofeneşti, care prin această nestemată operă a Antichităţii dacice ne povesteşte prin imaginile de pe coif o întreagă poveste a mitologiei dacice. Cei doi şerpi afrontaţi (Deus Daky şi soţia sa Armonia) sunt reprezentaţi de sprâncene.
2. Sacerdotale – preoţeşti: Aveau totem ,,Lupul dacic”. Grecii îi zic lupului ,,Lyka”, şi au mitul lui ,,Lykaon” . Acestor bessi le ziceau ,,Bassilyki”. De aici, ,,bazilica” şi ,,Biserica” în sens de ,,ica” – ,,casă” – ,,Casa bessilor”.
3. Învăţătoreşti: Erau şi ,,învăţători ai poporului, adică, ,,rabii” (,,bessii rabii”) . (Asupra termenului biblic, Raby, socotit a fi ebraic, toţi autorii biblici se simţeau datori să-l explice elinilor şi evreilor cărora se adresau, traducând în textul biblic termenul ,,Rabi” şi pe cel de ,,Avvă”: ,,Avva – adică Părinte” *(Romani 8, 15; Marcu 14, 36), sau ,,Rabbi adică, Învăţătorule” (Ioan 1,38), ceea ce arată că ,,Rabbi” şi sinonimul ,,Avvii” (Ra abii-preoţii Soarelui) erau termeni neologistici pentru limbile lor, fiind împrumutaţi de la uriaşul neam trac în mijlocul căruia trăiau. Cât priveşte termenul ,,Rabuni, adică învăţătorule bun”, e clar tracic, apoi latin, căci evreii nu au termenul ,,bun”.
Homer îi pomeneşte pe aceşti preoţi traci în Iliada (CXII) ca fiind ,,Avii (Abbii) cei plini de dreptate, slăviţii preoţi traci mulgători de iepe”.
Cum aceşti avvi, ,,bessii”, ,,bossii” sau ,,bassii” erau înainte de creştinare sacerdoţii la templele apollonice ale soarelui, potrivit lui Herodot * (Hist.V), e foarte plauzibilă şi greu de contestat alăturarea încă din vechime a termenilor în compoziţia ,,bass rabii” – preoţii bessi ai Soarelui, implicit, purtători ai ,,mithrei” episcopale, însemn solar.
Bessii, aceşti ,,leviţi ai tracilor”, erau, potrivit lui Iosif Flaviu, model pentru esenieni, (Antichităţi…XVIII) şi că prin cuceririle lui Alexandru cel Mare, « Ra » al macedonilor, (numiţi şi « Bărbaţii Soarelui » – « Ra mannii » fiindcă «Manii » erau zeii casnici la traci, apoi au fost preluaţi şi de italici) a ajuns în Alexandria Egiptului, alăturându-se localnicului egiptean – Amon, iar prin esenieni a intrat termenul ,,Rabii” în cultura iudaică. Deşi acum se crede că ,,Ra” e zeu egipten, el e de fapt doar ,,egiptean alexandrin”, adică dus acolo de macedoni. Adevăraţii egipteni îi ziceau Soarelui, ,,Amon”, iar elinii ,,Hellios”.
4. Militare. Nu erau doar învăţători ai poporului, ci şi preoţi-călugări militari destoinici. Erau fiii lui Ares – Marte, fiind numiţi ,,Marticolis besses” –,,Bessii marţiali, războinici”. Lui Ary îi aduceau cele dintâi jertfe, mai ales comandanţi militari care îndrăzneau să le calce teritoriul, impurificându-l. Pe aceştia îi ţintuiau pe stejarii lui Ares în suliţe, ca jertfă adusă Părintelui lor Ary, în Dellosuri. (Iordanes). Rufius Festus zicea: ,,Cel mai sălbatic (războinic) dintre toate neamurile au fost tracii, mai ales, bessii. Adesea armatele romane au fost măcelărite de către aceștia.” (Rufius Festus, Ist. Romană, (De imperatorii romanibus, breviar, X. Fontes II, pag. 44/45 și Descriptio Orbis Terrarum). Ovidiu în ,,Tristele” zice: ,,…nu-i nici unul care să nu poarte tolba, arc şi săgeţi îngălbenite de veninul viperei. Au glas aspru, chip sălbatic şi sunt cea mai adevărată întruchipare a lui Marte. Părul şi barba lor n-au fost tunse niciodată. Mâna lor dreaptă e totdeauna gata să înfigă cuţitul pe care îl are legat la sold orice bărbat bess.” (Tristele. XI)
DECEBALII
Vă voi uimi când o să vă demonstrez cu o metopă aurită din Dacia Superioară (Zona Bistriţei) că numele Decebal este numele regalităţii dacice, pe care persoana aleasă ca rege din cei Zece (Dece) stăpâni, (senatul dac) îl primea la învestire. Când se alegea unul nou, se numea Dece neu. De aceea avem un Decebalvis per Scorilo şi alţii!
Zeiţa Dacia (Gebeleisis) şi Cei zece stăpâni judecători (Dece baalii) (Metopă antică. Muzeul Vaticanului.
,,Baal” înseamnă ,,Stăpân”, iar ,,dece” înseamnă ,,zece. Primii doi bessi, cu veşminte, sunt Regele şi Marele preot. Zeiţa dă ,,cauca”, căciula dacică, învestind astfel pe Marele preot şi pe rege.
De ce sunt ceilalţi opt dezbrăcaţi? Pentru că era o învestire rituală, un fel de botez. Botezul Taurobolic. O acţiune iniţiatică de trecere de la un statut social la altul. De pildă, intrarea în casta regală a basileilor (bassii leii) presupunea învelirea peste trupul gol al neofitului cu o piele de leu. Hercule a fost înveşmântat cu pielea leului din Nemeira. Când se intra în casta lupilor neofitul era înfăşurat într-o piele de lup. Când mergeau la luptă purtau pe cap pielea cu cap al lupului şi erau înfăşuraţi peste pânzele albe cu ,,Şerparul, sau cureaua lată. Cataramele semnificau limbile şarpelui eviscerat, iar cureaua era pielea balaurului. Şarpele se ,,muşca” de propriile sale cozi omorându-se. De la ,,Curea” vine numele ,,Curia” –adică sfatul bătrânilor care la daci erau zece. Doi vătafi (bass tafos) şi câte patru călăreţi traci, ca în jocul Căluşarului. Că erau zece se vede din cifra romană X de pe pieptul lor.
Tema mithraică a jertfei taurobolice o vom găsi mai târziu (în sec al III-IV-lea îHr) şi pe apărătoarea feţei posesorului coifului de aur de la Coţofeneşti descoperit pe versanţii sudici ai Carpaţilor. Zeiţele sunt reprezentate în colţurile de sus ca raze de lumină.
Coiful de aur de la Coţofeneşti: Zeul Mithra (Soarele –Apollo, ca preot bess – boss) cu căciulă dacică, aducând jertfa lui Diaus Pytar (zeul suprem indoeuropean (aryan), de la care derivă numele divinităţii la latini, Ze Pytar-Juppiter şi la Greci – Diaus-Zeus). Înainte de jertfă, taurului i se tăiau coarnele, semn de preluare a puterii sale de către sacerdoţii bessioii. Erau date jertfă zeiţei nopţii, Luna – Candra.
Tema jertfei taurobolice o vom vedea şi pe o metopă publicată deVasile Pârvan, în ,,Dacia”. Imaginea e clară. Mitra sau Apollo, cu căciulă dacică, cei doi preoţi, dacii ,,bessii” în lateral, sus zeiţa Candra – Luna cu coarnele taurului adus ca jertfă şi Zeiţa Dacia în dreapta cu cauca.
Preot profesor Nicolae Feier
