Realitatea este o creație a minții (Platon)
Dezbaterea filosofică – altădată, social media nu e tocmai locul potrivit pentru așa ceva. Rămâne experiența noastră cotidiană care evidențiază faptul că problema nu e situația în sine ci modul în care o privim. Concret, nu literatura sau piața de carte sunt problemele noastre, ci modul în care ne raportăm la ele. E la modă să susținem că suntem imbecilizați. În limba engleză există și o expresie anume pentru starea actuala de imbecilizare: brain rot. Aici e cheia. Nu suntem imbecili, ci imbecilizați. Adică ne-am născut inteligenți, dar niște rău voitori, bine organizați, duc o lupta permanentă împotriva inteligenței noastre native. Nu ar fi mai simplu să ne punem problema ce ar fi de făcut pentru a scăpa din starea de imbecilizare? Concret: ne plângem că lumea nu citește. În loc să ne judecăm cititorii care întârzie să apară, nu ar fi mai util să ne preocupe atragerea lor? Faptul că autorul acestor rânduri nu este scriitor, dar a fost jurnalist, poate constitui un avantaj strategic. În presă nu îți pui niciodată problema cum e publicul, indiferent cum e, ești nevoit să-l atragi dacă nu vrei să dai faliment.
Cu literatura e altceva. Foarte mulți scriitori nu-și propun sa trăiască din scris. Evident ca în această situație nu te interesează câți cititori îți cumpăra cartea, care probabil nici nu e de vânzare. Iar publicul are o curiozitate insațiabilă de a ști totul, cu excepția a ceea ce ar trebui știut, fiindcă este important. Frustrant pentru cei câțiva autori care cred despre ei că ar merita să trăiască din scris și pentru care dispariția pieței de carte este o dramă. Zadarnic încearcă să se distanțeze invocând alte criterii, ei înoată contra curentului prea puternic impus de social media care se manifestă ca o viitură după o rupere de nori. Valul nu a luat doar cultura pe sus, ci întreaga societate, inclusiv fosta profesie de pe urma căreia am trăit până în 2012 – jurnalismul. Dacă ne ducem cu câteva decenii în urmă, valabil evident pentru cei care au vârsta necesară dezvoltării unor astfel de nostalgii, vom vedea ca nimic nu mai e cum a fost.
Ne amintim de statuia în ruină a faraonului Ozimandias simbolizând natura trecătoare a umanității. Nu avem de ce să ne supărăm, în viața noastră filtrată de algoritmi, trăind fiecare în studioul sau virtual în care ecoul este un efect controlat, nu mai contează altceva decât repeziciunea cu care se petrec lucrurile, imposibilitatea aprofundării unui subiect și în cele din urmă paradoxul postmodernismului: în era comunicării maxime sunt cei mai mulți oameni singuri. Toate sunt discutabile, dar când singura sursă de unde poți afla câte ceva, nu exact ce ți-ai dorit, dar cel puțin datele elementare legate de evenimentele care te interesează și pe care le găsești doar pe social media, orice dezbatere e doar un prilej de a servi o cafea sau un prânz împreună, detaliile spun tot ce este de spus. Noi avem o cultura și o tradiție a înscenărilor, nu în sensul de complot, ci al punerii în scenă, al regiei unui mic spectacol, încât rămânem cu impresia ca mereu se întâmplă ceva important și pentru această abordare social media sunt soluția ideală. Să nu ne miram așadar ca în România internetul merge mai bine decât în Germania, pentru ca la noi și republica socialista s-a prăbușit mai întâi la televizor, unii pretind că numai la televizor. Cultura supraviețuiește, respira cum poate, dă semne că ar vrea să spună ceva și în general nu stă mai rău decât societatea în ansamblu.
z.d.
