Un gest uitat, o întrebare care rămâne …
S-au încheiat „Zilele Bistriței” – cu scene, tarabe, sunete, dansuri, aplauze, selfie-uri și, probabil, facturi pe măsură. N-o să mă pronunț acum asupra organizării și reușitei, deși, în contextul austerității asumate doar de unii, poate-ar fi util să aflăm și cât ne-a costat voioșia. Dar despre asta – poate – după ce vin comunicatele oficiale. Dacă vor veni …
Până atunci, aș vrea să mă opresc asupra unei teme aparent minore, dar profund simbolice: Ce mai înseamnă pentru administrația bistrițeană titlul de Cetățean de Onoare?
În alte orașe, din țară sau din Europa, acest titlu e o distincție onorifică vie: oamenii de seamă sunt omagiați, invitați, pomeniți, respectați. Pe la noi, la Bistrița, se crease o tradiție: în cadrul „Zilelor Bistriței”, Cetățenii de Onoare erau invitați, salutați, pomeniți măcar într-o frază rostită cu voce fermă și caldă de pe o scenă festivă. O clipă de recunoștință, o mână întinsă către trecut, un gest de normalitate.
Anul acesta – 2025 – pentru prima data s-a tăiat și acest obicei. Austeritate?
La început, am crezut că e o scăpare personală, poate că una dintre vocile critice (strict necesare într-o democrație sănătoasă, să nu uităm!) a fost ignorată cu intenție. Apoi am observat că… niciunul dintre Cetățenii de Onoare nu a fost invitat. Nici măcar pomeniți, nici o reverență publică, nici măcar un „scroll” cu nume pe ecran. Nimic. Tăcerea festivă a fost deplină.
Să se fi speriat autoritățile? De ce? De merite? De memoria unor eforturi anterioare? Sau s-a instalat comod lipsa de respect ca o regulă nouă, scrisă în regulamentul nescris al indiferenței?
Reamintim, în caz că s-a uitat în Primărie, că Bistrița nu are o listă nesfârșită de Cetățeni de Onoare. Doar 73, dintre care mulți s-au mutat demult în paginile istoriei. Cu atât mai mult, o pomenire publică ar fi fost nu doar potrivită, ci necesară. Pentru memoria comunității, pentru educația civică, pentru demnitatea unei administrații care își respectă înaintașii.
Titlul de Cetățean de Onoare nu oferă nici pensii speciale, nici reduceri la festival, nici locuri în lojă. Dar oferă – sau ar trebui să ofere – respect. Doar că și acesta pare a fi devenit o resursă rară. Nu costă nimic, dar lipsește cu desăvârșire.
La urma urmei, cetățenii de onoare nu se nasc pe mandate. Dar uitarea lor pare că a început cu unul.
Dorel Cosma
