În prezentul strict contemporan, zicerea nu mai are nicio valoare: ceea ce știu ( sau cred că știu) despre oameni nu ajută și nici nu potrivește, sub nicio formă, cu ceea ce vor să știe, să afle, tinerii, cocoșați pe sticla telefonului mobil, căzuți în internet pîn'la gleznișoare, pîn' la buzișoare, pînă la aparatul de gîndire independentă, celdintre umeri, sprijinit pe gît, acum inutilizabil.

Dacă ar fi fost să rămîn cu o impresie generală despre al doilea război mondial, aș spune că a fost așa: la Cotul Donului, soldaților români care în încercau, cu disperare, să urce în camioanele nemțești, li se rerezau degetele cu linnemanul. Asta ne-a povestit un unchi de-al meu, nouă copiilor, același episod reluat de zeci de ori.

Să i-l pomenesc nepotului IT-ist ? Elevilor de la fostul meu Liceu ? Sincer vorbind ce ați avea de spus, sub formă de basm, de pe marginea patului, nepoțelului de 6 ani, cu genunchii ridicați sub plapumă, să își sprijine mai bine tableta ?

Să le spunem cum se folosesc, cum se pun, după masă, cuțitul și furculița, la ora 10,20, " la masă nu vorbim, mîncarea o cinstim!", cum ridicăm capacul la budă ?

Aud des expresia " Ehe, pe vremea mea...", cu ale trei puncte de suspenie explicite, o sfîntă tîmpenie lirică, umedă și romanțioasă. Ce dracu' a fost așa de grozav, în vremea aceea, nu foarte definită, așezată într-un vag convenabil ? Ai făcut școală temeinică ? Da, azi nu se mai face ! Ai muncit pe brînci ? Da, și ești unul dintre cele 5 milioane de pensionari, care trag bugetul în jos, cu prezența lui. Cine va asigura pensia nepoților ? "N-ai să știi niciodată", vorba romanței.

Ce am într-adevăr de valoare și de transmis: adresa cîtorva farmacii unde găsești generice, mult mai ieftine, care să nu îți golească punguța cu doi bani.