Mai nou, este o invazie masivă pe sticla televizoarelor, de politicieni cu cap mare, rotund, fălci puternice, ochi mici și prietenoși, care, fie ne explică cum se lovesc plăcile tectonice frunte-n frunte, cum se dezvoltă atacul strategic în Dombas, și de asemenea, cum se transmit bolile venerice la gîndacii de bucătărie.

Sunt politicienii noștri, pricepuți la toate, nimeni pe lumea asta nu are asemenea podoabe bipede, enciclopedice, chiar dacă înautobiografie școala se oprește de-adevăratele la cel mult 11 clase, restul învățăturilor fiind luate din cazarma izmănarului fălcos, care se ducea acasă cu coloana oficială, să steie pe budă cu capu-n mîini, ca și gînditorii preistorici.

Asemenea specimene, încă neînregistrate la Muzeul „Grigore Antipa”, primesc 400 de lei diurnă, pentru că își odihnesc hemoroizii în Parlament și votează cu amândouă mîinile pentru ca să li se adauge încă ceva mălai la cel pe care-l au deja în teșcherele. Cine își imaginează că pensiile speciale vor fi desființate, sau măcar aduse la o limită decentă, suportabilă pentru buget, este și va rămîne un naiv incurabil.

A apărut culoarea maro în budigăii unora care au bătut în cuie la intrarea în blocuri, deja celebra tăbliță românească „Atenție, cade tencuiala!” Aceasta este România lucrului bine făcut și dus pînă la capăt, în care cel ce trebuia să consolideze casele oamenilor și să asigure liniștea vieții, nu este pedepsit cu 10 ani de dat la lopată, pentru ca altădată să știe că atunci cînd ai o răspundere trebuie să-i faci față. Parte a pușcăriașilor noștri, au devenit scriitori, fiindcă li s-a permis să-și bată joc de noi, chiar s-a adoptat cu toată seriozitatea, înlesnirea eliberării acestor derbedei îmbogățiți cu ajutorul altor derbedei investiți cu decizie, să scape mai repede de garsoniera locuită de două persoane, unde cheltuielile zilnice depășesc de 29 de ori pe cele făcute cu un bolnav de pe un pat de spital. Cei care au stat răstigniți, cu perfuziile în mînă, știu despre ce vorbesc, ce au mîncat de trei ori pe zi din cașerolele alea din plastic!

Am ajuns din cauza acestor ticăloși, să fim români de unică folosință, unii dintre noi, nostalgicii, care mai poartă aura șepcii de piele, plîngînd cu lacrimi grele epoca de aur, cînd omul avea un acoperiș deasupra capului, pîine pe masă, și un loc de muncă, cu nimic mai deosebit decît viața unui cîine care, are și el un acoperiș deasupra capului, o pîine în fața cuștii, și un loc de muncă, cel pentru păzit gospodăria, cu dreptul de-a lătra și de-a se mișca atîta cît îi permite lanțul.

Îl întreb pe acest heruvim decăzut, cu carnetul de partid păstrat cu sfințenile lîngă busuiocul de sub izmene, dacă viața aceea în care nu aveai dreptul să-ți exprimi gîndurile, nu aveai dreptul să vezi țări ale lumii, să-ți găsești un loc de muncă acolo, pe măsura ta, se putea numi existență demnă cu dreptul la demnitate.

Locuiesc într-un bloc pe lîngă care, Arca lui Noe este o barcă de agrement, nici măcar un iaht impunător. Este o casă cu 120 de apartamente, construită în 1964: nu știu cînd i s-a făcut ultima revizie referitoare la rezistență. Știu doar, că niciuna dintre scări nu are măcar o rampă de intrare (ieșire) pentru oamenii cu nevoi, pentru cei în cărucioare, pentru cei neputincioși, sau pentru cei care în miez de noapte trebuie duși pînă la mașina salvării.

Pînă la sfîrșitul vieții am să țin minte acea zi de 17 septembrie 1979, cînd salvarea a venit după tatăl meu, în unul din blocurile acelea din spatele cinematografului „Republica” din Piața Mihai Viteazu. Un bloc cu 4 etaje, cu scări înguste, cinic de înguste. A fost un om înalt, de un metru nouăzeci, care nu putea fi coborît pe scări cu targa sau căruciorul, și atunci l-au pus într-un cearceaf, și așa l-au dus pînă la Salvare. Am vrut să-i țin capul inert, dar mai mult îi încurcam pe oamenii aceia. Și mergeam în urma lor, auzind, cum, din cînd în cînd, capul i se lovea de scări. Asta a fost și a rămas grija pentru om.

Uitați-vă în jur, dragii mei, în care dintre blocurile unde vă amăgiți speranța, există lifturi încăpătoare și rampe? Dacă-l întrebi pe un fălcos, un rechinos politic român despre aceste lucruri, îți va explica calm și zîmbitor, de ce nu este nevoie de o rampă, de ce nu este nevoie de structuri de rezistență care să facă față pămîntului cînd îl doare capul.

Desigur, aceștia vor spune că am ieșit cu bine și din această iarnă. Nu, nu am ieșit deloc bine!

Covidul rămîne o realitate, războiul este o realitate, cutremurelele sunt un adevăr!