Poduri de timp

 

Timpul ne curge prin vene

ca o ploaie tăcută.

Vântul schimbă direcția

fără să întrebe.

În urmă rămân amintiri,

frunze uscate

pe o cărare veche.

Ne ferim de furtuni,

nu ridicăm glasul

împotriva vântului

și nu mai avem timp

pentru împăcări târzii.

Nopțile ne îmbracă în

suspine,

un cer răsturnat de gânduri

ne umple visurile,

iar sub tălpile noastre,

pământul se clatină

ca un pod fragil întins

între

ieri și azi.

Privim tinerii

cum trec ca vântul

prin tumultul zilei,

iar noi,

umbre prăfuite,

rămânem pe margine

cărări bătute de ani,

nevăzute de ochii lor

grăbiți.

În inima noastră

timpul a sculptat o lume

de tăceri adânci,

un regat ascuns sub

straturi de clipe trecute.

Este un dans al

generaților,

conflict ce pândește

între

zâmbete și tăceri.

Timpul – sculptor nevăzut,

șlefuiește cu fiecare secundă,

învățăm să iertăm

umbrele zilei de ieri,

să iubim șoaptele fiecărui moment,

să ne așezăm,

să ne privim în

ochii arși de timp,

să simțim cum tăcerea noastră

îi cheamă.

Trecerea timpului?

O artă,

o pânză pe care clipa

își lasă urma.

Și ... când vom pleca,

copiii noștri

vor prețui, poate,

acea pânză,

vor înțelege, poate,

grija ce-am purtat-o,

podul care ne leagă,

invizibil dar trainic,

un pod pe care

timpul însuși

l-a ridicat.

Dorel Cosma