Drumul înpre veșnicie poate fi presărat cu flori, dar și cu pietre. Pietre care pot fi transformate în muguri de credință prin lacrimile care, din straja dimineții și până în noapte, ne brăzdează fața. Prof. Mirela Rus, prin aceste versuri, nu face altceva decât să ne treazească la realitate, să ne deschidem ochii, pentru ,,a vedea cărarea". Și mulți ne pierdem pe cărarea ce duce înspre VIAȚĂ, din păcate! 

 

DĂ-MI, DOAMNE....

 

Doamne, arată-mi, te rog, calea

Și de e pietruită, și de e câmp cu flori,

Deschide-mi ochii ca să văd cărarea,

Să nu mă tulbur doar de reci fiori.

 

Nu cer nici soare prea fierbinte,

Nu cer nici cel mai negru nor,

Dă-mi, Doamne, pasul să merg înainte,

Să Te privesc senină, când rănile prea dor..

 

Dă-i, Doamne, lacrimii puterea

Să spele de venin al meu obraz,

Și să gust din toate, mierea,

Să poposesc pe-al liniștii talaz.

 

Și Doamne, când veni-va clipa,

Să cad sub cruce, ostenit,

Să pot să prind din zbor aripa,

Ce-mi ocrotește sufletul trudit.

 

Rătăcitori, căutători de vise,

Ne moare visul și cu el cuvântul,

Ne-mpiedicăm, luminile sunt stinse

Și-apoi tăcem, să ne adoarmă gândul.

 

Fă, Doamne, zori, din neagra noapte,

Dă-mi truda, dar apoi și dulcea Ta odihnă,

Să te găsesc în tot și-n toate,

Să-Ți sorb paharul cu nesaț și tihnă!