Iată ce mărturisea marele om de cultură despre părinţii săi: ,,Mama era grecoaică şi avea o voce frumoasă. Venea în România din ţara care a inventat teatrul. Tata era coborâtor din neamul lui Ion Creangă...” (M. Tucă, „Jurnalul naţional”, 12 ian. 2009)

În alte interviuri la radio şi la televiziune, marele actor, membru al Academiei Române, Radu Beligan, făcea mărturisirea că era urmaş pe linie paternă al unui frate al lui Ion Creangă, lucru de care, fireşte, era mândru. Numele familiei sale îşi are rădăcinile în Ardealul de unde, potrivit marelui nostru povestitor, ar fi emigrat strămoşii săi, ,,din pricina papistăşiei, după câte ştiu eu”. („Amintiri din copilărie”) .

Localitatea Domneşti de lângă Bistriţa a purtat până în anul 1925 numele BILEAG, iar locuitorii săi, răspândiţi în Bistriţa şi în satele vecine, se numesc până azi, Bilegani, Blăgani şi Beligani.

În acest sat îşi avea originea unul dintre strămoşii lui Ion Creangă, preotul Alexandru Strâmtură Bileganul, căsătorit cu nepoata de soră a Sfântului Ierarh Pahomie de la Gledin, numită Ioana, ei fiind părinţii Mitropolitului Iacob Stamati. Crucea lor de mormânt se află lângă altarul bisericii de lemn din Domneşti. Mitropolitul Moldovei s-a numit în actul de trecere în monahism la vârsta de 14 ani, „Sân Strâmtură Bilegan” ,,fiul lui Strâmtură Bileganul”. 

Academicianul Mircea Păcurariu scrie în „Istoria Bisericii Ortodoxe Române” că  s-a născut într-o familie de preoţi-ţărani numită Strâmătură”. (Mircea Păcurariu, I.B.O.R., vol. II, pag 450, ed. Inst. Biblic, 1992)

            Satul Domneşti este străvechi. Îşi cunoaşte cu numele cinci locuitori din epoca romană, când se numea ,,Neridonis” (,,Domn negru”) şi găzduia ,,Administraţia Salinelor şi a păşunilor din Dacia Superioară” (Silviu Sanie: „Cultele orientale în Dacia romană”, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, ,,Biblioteca Orientalis”, Bucureşti, 1981, pag. 55. Pintelei, Alexandru, Göbbel Horst, „Punct crucial în Ardealul de Nord”, Ed. Verlag Haus Der Heimat (Casa Patriei, Nürnberg, 2004), ca mai apoi să devină împreună cu Herina vecină ,,monsckdorf-uri”, adică sate  ale călugărilor, evident înveşmântaţi tot în negru, purtând numele bizantin ,,Villa aghy” (Conacul celor sfinţiţi) - Vileag, betacizat ,,BILEAG”, potrivit mai multor documente dintre anii 1246 - 1395). Aceasta avea un palat episcopal şi o ,,curte episcopală” (,,Villa et curtis episcopalis”.(DIR 1395)

 Descoperirea între Herina şi Domneşti de către arheologul dr. George Marinescu a unui engolpion episcopal bizantin din bronz, de secol XI-XII, publicat în Revista Bistriţei, (Revista Bistriţei, numărul XXVIII din 2014), confirmă existenţa aici a unor episcopi ortodocşi bizantini. Regele Bella al IV-lea, în anul 1246, respectă statutul Domneştiului avut anterior, acela de ,,moşie episcopală” şi de ,,villa episcopalis”, încât, când le eximează (,,exempta de blacis” - ,,extrage de la valahi”), le dă episcopului romano-catolic, Gal. Astfel îşi continuă starea de moşie cu palat  episcopal, căci în documente apare ca fiind: - ,,Curtis episcopalis, Bylak”, aceasta până în anul 1395, atunci când regele Sigismund de Luxemburg, observând că zona nu a reuşit să fie catolicizată, numărul credincioşilor romano-catolici fiind infim, o desfiinţează şi obţine de la episcopul transilvan proprietatea localităţilor: Herina, Domneşti şi Neţeni, în schimbul cetăţii Kecskés, undeva în Sălaj, mutând acolo sediul episcopal.

 

Prigoana la care au fost supuşi românii ardeleni spre a-şi părăsi credinţa strămoşească şi a adera la catolicism a fost continuă în al doilea mileniu creştin şi a determinat, de pildă, doar în veacul al XVIII-lea, să emigreze  în Moldova  zeci de mii de ardeleni, lucru ce a neliniştit autorităţile feudale care rămâneau fără forţă de muncă iobăgească pe moşii. Mulţi bejenari erau prinşi şi erau crunt pedepsiţi în special prin spânzurătoare. A excelat în această metodă de constrângere mai ales Mihail Brukental, fratele lui Samuil Brukental, guvernatorul Transilvaniei. Fenomenul bejeniei în Moldova lua atunci amploare. Persecuţiile socio-politice şi mai ales dorinţa de păstrare a Ortodoxiei i-a făcut pe 27.000 de ardeleni să emigreze. Deşi pare exagerată, cifra are suport în evidenţele imperiale. Se iau măsuri drastice pentru stoparea emigrării.

Michael Bruckenthal, delegat de către guvern să investigheze bejenia la Bistriţa, scrie la 10 iulie 1761, fratelui său Samuel Bruckenthal, din Sibiu:  ,,Aici se întâmplă dese ciocniri cu valahii. Fiind alungaţi înapoi cei ce vor să fugă în Moldova, ieri au fost prinşi patru. Excelenţa sa, comandantul general Buckov, a ordonat să fie spânzuraţi. În acest scop a plecat căpitanul Szilvasi cu 200 infanterişti şi două companii de dragoni, spre a săvârşi mâine dimineaţă executarea...

 Înainte cu două zile, Szilvasi a expediat pe un caporal cu nouă infanterişti în Mintiul Bistriţei, ca să deţină pe un popă şişmatic ( schismatic, adică ,,ortodox”. Preoţii ortodocşi ce se opuneau catolicizării lor şi a credincioşilor lor, erau arestaţi n.n.). La sosirea soldaţilor, Valahii i-au înconjurat, i-au dus în sat, le-au luat armele şi au vrut să-i ucidă, dar s-au răzgândit şi i-au lăsat liberi. Numai un singur soldat a fost lovit… Au plecat acolo 200 de infanterişti şi câţiva husari, cu două mortiere şi au adus la  Bistriţa 12 corifei, dintre care câţiva vor fi spânzuraţi. Generalul comandant  (Buckov n.n.) va sosi aici peste 5 ori 6 zile”.  (V. Şotropa: ,,Bejenii în secolul XVIII”, 1932,  Arhiva Someşană,  nr. 16,  pag. 82)

           

Aceşti refugiaţi numiţi ,,bejenari ardeleni” (termen folosit de Ion Creangă în scrierile sale spre a-şi arăta originile) au creat numeroase aşezări de mocani ardeleni pe versanţii estici ai Carpaţilor.

 Un astfel de sat de ,,mocani ardeleni” este şi Humuleştiul ,,Amintirilor din copilărie” în care Ion Creangă îşi arată originea ardeleană prin aceea că se mândrea cu faptul că ,,mama sa, Smaranda, era cimotie (maghiarism însemnând rudenie n. n.) cu Mitropolitul Moldovei, Iacob Stamate, originar din Gledin, ,,de pe Ciubuc Clopotarul şi Ciorpec Ciubotarul, cel ce ne da cu dohot pe su nas”. Familia Ciurpic mai este şi azi în Gledin, ca de altfel şi Lazor şi Ursa, LAZĂR URSA fiind numele unui ucenic al Sf. Pahomie, mare dascăl la Mănăstirea Neamţ şi candidat la episcopatul pe care l-a refuzat de dragul şcolii, care a adus Sfintele Moaşte ale Cuviosului Pahomie de la Kiev la Pocrovul Neamţului, în septembrie 1725.

Mitropolitul Iacob Stamati era nepotul de soră al Sfântului Ierarh Pahomie de la Gledin. Fiica Preotului Iftimie şi a preotesei Ana, Ioana Pencu Ciotanu (în slavă - ,,penc” înseamnă ,,ciot”. Familia Ciotanu mai există în Gledin, ca şi cea a ,,Petreştilor”), mama mitropolitului Iacob Strămătură, era, deci, sora lui Petru Pencu, viitorul Sfânt Pahomie. Ea a fost soţia preotului din Bileag, Alexandru Strămătură, zis Bilăganul, după cum se arată pe o cruce de piatră de lângă altarul bisericii de lemn a vechiului Bileag, azi Domneşti, ca şi în Conscripţia din 1733 a episcopului greco-catolic, Inochenţiu Micu Klain, în care acelaşi preot apare ca Blaga - Blaganu –fiind neunit, alături de alţi patru preoţi uniţi, Peru, Ursu Oprea şi Constantin. ( Vezi: DGAS, Izvoare de demografie istorică, vol I, 196, p. 95 şi I. Sigmirean, A. Onofreiu, Istoria Jud. B-N în documente..., Ed. Răsunetul, 2001, pag. 38).

Bileagul avea tradiţii bisericeşti vechi, căci  în sec. al XIII-lea aici era o episcopie, cu un palat episcopal şi o moşie episcopală, luate de la românii ortodocşi şi date de către regele Bella al IV-lea episcopului catolic Gall, în 4 mai 1246, împreună cu satul Herina şi frumoasa sa biserică episcopală, ambele sate fiind ,,monsckdorfuri” - ,,sate ale călugărilor”.

 

 Iacob Stamate  al lui Alexandru Strămătură Bileganul a fugit în Moldova la vârsta de 14 ani, în anul  1763 când a fost tras pe roată Sfântul Mărturisitor, Atanasie Todoran, şi când mănăstirile ortodoxe au căzut sub tunurile lui Buckov. Era însoțit de arhimandritul Lazăr Ursa din Gledin și de ,,Dumnealui diacul din Bileag (Domneşti), Mihăilă a lui Albul şi cu alţi bejenari”, aşa cum este notat pe un Octoih de la  Mănăstirea Bisericani, stabilindu-se apoi la Mănăstirea Neamţ, unde s-a călugărit după vreo doi ani.

 Copilul era însoţit şi de mai mulţi gledinari, unii călugări în Mănăstirea Ruga, ctitorită de Petru Rareş, spre sfârşitul celei de a doua domnii, probabil în anul 1545, domnitor care a participat cu soţia şi ,,doi fiuţi de-ai loru” la sfinţirea mănăstirii, săvârşită de către episcopul Kyr Ioan de Sântioana.

Ctitoria domnitorului Petru Rareş se zideşte ca răsplată că Sfântul Dumitru l-a scăpat cu viaţă, peste o străveche ,,mănăstioară dintre Bistriţă şi Reghin”, după redobândirea domniei de la Sultanul Suleman Magnificul, care îi dăruieşte personal ,,firmanul şi caftanul domnesc” , precum şi uimitorul statut de fiu al împăratului, ,,non pro servo sed per filio” (,,nu ca servitor (paşă), ci ca fiu (principe), aşa cum reiese dintr-un document aflat în Varşovia. (Hurmuzachi, supl. II, 1, pag 157-159 nr. LXXX, Biblioteca Nardodowa, Varşovia, ecf Gorschiego, t 22, 2687 a, c. 87-88). 

La sfinţirea mănăstirii Ruga din Gledin, domnitorul era îmbrăcat în veşmintele princiare moldave, cu stema Moldovei pe piept şi pe spate: ,,Într-un caftan dalbu / Lung până-n pământu / Pe spate şî ceptu / Bour mohorâtu / Jur prejur de mânici / Tăt sfinte Dumninici (Icoanele Duminicilor Împărăteşti) Jur prejur de poale / Stele mânânţele”. (Stelele sunt perle. Acestea sunt relatate într-un colind gledinar cules de Valeria Peter Predescu).

„Mănăstioara” primeşte de la ctitorul Petru Rareş ,,o moară în Topliţă şi o şatră de ţigani pe care mi i-am cumpărat Domniei Mele de la Corlat, groful din Yeci”. Mănăstirea  este apoi refăcută de către Sf. Pahomie de la Gledin şi resfinţită în 9 martie 1710, prilej cu care îi dăruieşte un Apostol: ,,Această sfântă carte ce să cheamă Apostolu o au dăruit în vecie, Episcop Pahomie, sfintei Mânăstiri de noi (re)făcută, din Ţara Ardealului, satul la Gledinu, unde este svetovo Velicovo (sfânt de hram-n.n.) Dimitrie, ca să fie pomană nouă şi părinţilor noştri Eftimie şi Anna, diacul Toma, Toader. Vleat 7218 (1710) miaşeţa (martie) nouă zile. Episcop Pahomie”.

Inscripţia a fost descoperită de prof. dr. Teodor Tanco şi publicată în ,,Virtus Romana Rediviva” vol.III 1977, şi republicată în ,,Lumea Transilvană a lui Ion Creangă”.(Teodor Tanco, ,,Virtus Romana Rediviva”, vol. III 1977, şi republicată în ,,Lumea Transilvană a lui Ion Creangă”,1999, pag. 91)

Petru Rareş a ctitorit mănăstirea în care s-au format strămoşii lui Ion Creangă şi, implicit, ai lui Radu Beligan (rotacizat Bilegan), în urma unor promisiuni făcute Sfântului Dumitru, când domnitorul a căzut în faţa sfintelor icoane şi a făgăduit că, de va mai ajunge iarăşi domn, va înfrumuseţa şi rezidi biserica acestei  ,,mănăstioară ce se află între Reghin şi Bistriţă, unde este svetovo velicovo (Sfânt de hram) Dimitrie” (Doc. Ist. Rom. 1951-1953 A XVI 407-526), numită Ruga, aflată în Gledinul în care se va naşte după un veac Sfântul Ierarh Pahomie, mănăstioară reclădită şi înzestrată de Prinţul Petru Rareş, pentru găzduirea şi  sprijinul acordat în fuga sa spre Ciceu.

Să lămurim şi traseul lui Petru Rareş în fuga spre Ciceu din faţa sultanului Suleman Magnificul.

În fuga sa de la prima domnie a trecut pe la Mănăstirea Bisericani, de unde, însoţit de nişte călugări ardeleni care cunoşteau bine cărările ascunse ale munţilor, a ajuns la nişte pescari, apoi la un nobil secui, care l-au dus în Târgu Mureş.

Iată un document care infirmă supoziţiile d-lui T. Tanco care arată în scrierile sale, fără vreo dovadă plauzibilă, un traseu pe Someş spre Ciceu:

,,Judele oraşului Târgu Mureş, Thomas Kapecy, îi scrie judelui Bistriţei, Thomas Zwkch:

- Onoraţilor şi aleşilor bărbaţi, nouă ţinuţi în aleasă cinstire...

Ieri, la 26 (sept. 1538), înainte de amiază, a intrat în cetatea noastră voivodul moldovean, Petru, însoţit de un nobil din Ciuc, prietenul meu, care mi-a dezvăluit această taină.

L-am chemat atunci pe Bernard Thamasy, ca să se întâlnească cu domnul Moldovei şi le-am dat vin şi pe pivnicerul meu. Domnul s-a dus la Bernard Tamaşy şi a luat prânzul cu el, şi azi, sâmbătă, 27 septembrie, foarte de dimineaţă, s-a scoborât de aici spre Ciceu.” (V. Mureşan şi C. Gaiu: Ciceu, între spadă şi tron, ed. Accent, Cluj-N. 2012 p. 55).

 Imediat ce recapătă tronul, dăruieşte pentru această „mănăstioară (dintre) Reghin şi Bistriţa, o moară în Topliţa (Topoliţa) şi un sălaş de ţigani pe care mi i-am cumpărat domniei mele de la sluga noastră Corlat (groful din Ieci – Brâncoveneşti n.n.)” (Doc. Ist. Rom.1545 - 1951-1953 A XVI 407-526).

Potrivit aceloraşi documente, în februarie 1545, Petru Rareş porunceşte cetăţii Bistriţa să-i înalţe o biserică în zonă, după modelul Bisericii Sfântul Dumitru din Suceava.

 

La îndemnul marelui Mitropolit Bartolomeu, am alcătuit documentaţia pentru canonizarea Sfântului Pahomie. Munca de cercetare asupra vieţii şi activităţii acestei mari personalităţi româneşti din sec al XVII-XVIII-lea, primul după Mihai Viteazul care a avut o autoritate peste toate cele trei Ţări Române: ,,Arhiepiscop Ţărilor Moldovei, Valahiei şi exarh a celor de peste munţi”, aşa cum scrie pe icoana sa de la Pocrov (C Tomescu, „Scurtă povestire despre Mănăstirea Neamț”, Chișinău, 1942), nu a fost deloc ușoară.

Iată motivul plecării Sfântului Pahomie în Moldova:

Vasile Cristea din Potoc (Deleni - Mureş), strămoşul Patriarhului Elie Miron Cristea, şi copiii de preoţi, Petru Pencu din Gledin şi Ioan Ladoşi din Săcal, au îngropat pe ascuns, potrivit lui Petru Maior, pe Mitropolitul  Ardealului, Iosif Budai de Pişchinţi, lângă biserica de lemn din Gledin, (la 8 km. de Yeci) furându-i trupul ciopârţit prin aruncare în ,,Groapa cu coase” (un ,,horn tapetat cu coase”) a conacului din Yeci (Brancoveneşti) proprietatea ministrului de război I. Kemeny, din ordinul principelui Transilvaniei, Mihai Apaffy.

 Motivul uciderii mitropolitului era acela, zice Petru Maior, ,,că a refuzat să sfinţească un câine, preot valah”.

Căutaţi de autorităţi, copiii au fugit în Moldova, primul hălăduind mai mult timp pe la sihaștrii bistrițeni din munții Moldovei, o bucată de vreme stând la schitul Durău, apoi Petru Pencu, călugărindu-se la Neamţu sub numele de Pahomie, iar al doilea s-a întors acasă hirotonit preot şi a slujit în Săcalul de Pădure.Vasile Cristea din Potoc (Deleni, Mureș) a fost exilat cu familia la o moară pe care Petru Rareş o donase Mănăstirii Ruga de la Gledin, în Topliţa, răpită de calvinii lui Apaffi. Așa a ajuns neamul patriarhului Elie  Miron Cristea, topliţan. Mama Patriarhului, Domniţa Coman, era din Galaţii Bistriţei, iar bunica din Pinticul Tecii.

Pahomie a creat la Neamţ şi la Pocrov ceea ce azi numim ,,Paisianismul” pe care pe nedrept şi l-a însuşit, perfecţionându-l cu influenţe athonite, Paisie Velicicovschy. Nicolae  Iorga zicea despre aceasta: ,,Paisie a fost doar secerătorul”. (N Iorga: ,,O datorie mai puțin”  în ,,Neamul Românesc”, 24 iunie 1918)

 Însuși Starețul Paisie (trecut în veşnicie în 1794, în timpul păstoririi Mitropolitului Iacob Stamate care a fost mitropolit între anii 1792-1803), canonizat și el, mărturisește că acest mediu monahal îmbunătățit l-a găsit pe pământul românesc și că a învățat de la mitropoliţii Antonie, Iacob și de la monahii Mihail, Onufrie, Alexa și starețul Vasile, toți ucenici pahomieni. Nicolae Iorga mai spune că: ,,El a cules roadele unor semințe aruncate de noi înșine în sufletul străinului, pe un ogor de multă vreme arat, însămânțat și îngrijit”. (Ibidem)

Sfântul Pahomie a trecut la Domnul în data de 16 septembrie 1725 şi a fost adus la Pocrov de gledinarul, întemeietor al Şcolii nemţene, arhimadritul Lazăr Ursa, în 1 noiembrie. Arhimandritul Lazăr Ursa a fost profesorul şi îndrumătorul Mitropolitului Iacob Stamati cu care era rudenie de sânge.

Un exemplar al Cazaniei lui Varlaam tipărită în anul 1643, aflat la Biblioteca Naţională, (Cod vechi 5536. În 1981-84 s-a făcut o altă ordonare şi numerotare)
 poartă discret un detaliu nou din biografia Sfântului Ierarh Pahomie de la Gledin. Pe acest exemplar, care a aparținut Parohiei Ortodoxe (Apăfaia) azi Apalina, din județul Mureș și care se găsește la Muzeul de Istorie al României din București, un ieromonah, Lazăr, avea să facă o însemnare care ne oferă o continuitate a biografiei pe care mulți o credeau încheiată odată cu moartea lui la Kiev.

Iată însemnarea ieromonahului Lazăr Ursu, profesorul alesei şcoli nemţene, de origine din Gledin :

 

Având în vedere uriaşa personalitate a unchiului său, Sf. Pahomie, care era gledinar, unii autori au emis ipoteza că Mitropolitul Iacob Strâmtură, (Strămătură) Stamati s-ar fi născut tot în Gledin, în anul 1749. Lucru posibil, căci tatăl lui era preotul Alexandru Bileganu care, în Conscripţia episcopului unit, I. M. Klein din 1733, este atestat ca preot în Gledin, fiind originar din Bileag, (azi Domneşti) unde se pare că mai târziu s-a transferat, loc în care şi-a sfârşit şi viaţa ca paroh, aşa cum reiese din inscripţia de pe crucea sa şi a soţiei sale presbitera, Ioana, nepoata surorii sfântului Pahomie, numită tot Ioana. (Nu este sigur că mama mitropolitului a fost sora sau fiica surorii lui Pahomie, amândouă numindu-se Ioana. Mitropolitul donează ctitoriei Sf. Pahomie de la Pocrov ,,o cruce de argint cu lemn din Sfânta Cruce", prilej cu care îl numeşte pe Pahomie ,,Moş al său":  ,,Dată de Kyr Iacob  Mitropolit la schitul Moşului meu, Kyr Pahomii.")

Toponimul domneştean, Strâmătura, alături de cunoscuta sa ,,Râpă cu păpuşi” de la ,,Capişte”, este cunoscut şi ca ,,Zăpodie” şi ,,Podierei”. (Aceste toponime arată: ,,Za” abreviere pentru ,,Zeu” - ,,Dumnezeu” şi ,,podos” -  ,,picior”. ,,Loc unde stau picioarele lui Dumnezeu”, ,,loc sfânt, templu”. Podierei arată o proprietate preoţească, fiindcă ,,ierei” înseamnă ,,preot”. Străm(ă)tura era o eclejie, loc al bisericii, ca de altfel şi ,,Masa popii” şi ,,Cotu popii”). Așa cum onomasticul Strămtură s-a transformat în Stamati, socotim că și numele Bilegan s- a rotacizat în Beligan.

Faptul că provenea dintre mocani - ,,ciobani de neam” şi faptul că grofii unguri îi scriau pe preoţii români ca ,,ţărani iobagi”, au făcut pe unii biografi să spună că ,,tatăl său era cioban”, lucru puţin probabil deoarece mama mitropolitului era fiica preotului Iftimie şi a preotesei, Ana.

    Un alt fapt cunoscut în literatura română care a făcut pe mulţi să spună că ,,era fiu de ţărani”, aminteşte faptul că mama sa i-a făcut o vizită în ajunul Sfintelor Paşti, îmbrăcată cu opinci şi straie ţărăneşti. Se spune că a ajuns cu o căruţă în poarta noului Palat Mitropolitan din Iaşi, zidit de fiul ei şi a cerut să vorbească cu însuşi mitropolitul. Călugării i-au spus că mitropolitul pregătea vizita Domnitorului şi că nu are cum să o primească. E a insistat încât un călugăr i-ar fi replicat:

-          Cine eşti dumneata de vrei să vorbeşti chiar cu mitropolitul?

Ea a răspuns:

-          Dacă eu n-aş fi fost, frăţiile voastre aţi avea acum alt mitropolit!

În ziua recepţiei, mitropolitul a lăsat liber un loc între Domnitor şi tronul său. La un moment dat a apărut cu mama sa îmbrăcată româneşte ca în Ardeal şi a prezentat-o tuturor:

-          Aceasta este mama mea, şi mama mea este ce am eu mai scump pe pământul acesta. Cât despre îmbrăcămintea ei ţărănească şi opincile ei, să ştiţi că acestea sunt fala vieţii mele.

-          Pe baza acestei întâmplări, Vasile Militaru a scris cunoscuta poezie ,,A venit aseară mama din sătucul de departe/ Să mai vadă pe feciorul astăzi domn cu multă carte...” , poezie/ cântec pe care actorul Radu Beligan o rostea cu sfială sfântă.

 

MAMA

 

A venit aseară mama, din sătucu-i de departe,
Să mai vadă pe fecioru-i, astăzi „domn cu multă carte”!
A bătut sfios la uşă, grabnic i-am ieşit în prag;
Ni s-a umezit privirea de iubire şi de drag.

Sărutându-i mâna dreaptă, ea m-a strâns la piept, duioasă,
Şi-ntrebând-o câte toate, am intrat apoi în casă.
Înăuntrul casei mele, cătă brumă-am adunat,
Dă prilej bietei bătrâne să se creadă-ntr-un palat.

Nu-ndrăzneşte nici să intre, cu opincile-n picioare,
Şi cu multă grijă calcă doar pe-alături de covoare.
Eu o-ndemn să nu ia seama şi să calce drept, în lege,
Că doar e la fi-su-n casă, nu e-n casa vreunui rege.

Şi de-abia o fac să şadă pe-un divan cu scoarţă nouă…
„Mi-era dor de tine, maică… Ţi-am adus vreo zece ouă,
Niţel unt, iar colea-n traistă nişte nuci, vreo două sute…”
Şi, cu ochii plini de lacrimi, prinde iar să mă sărute.

„Poate mor, că sunt bătrână şi-a prins dorul să mă-ndrume
Să mai văd o dată, maică, ce mi-e azi mai drag pe lume!
Caierul mi-i pe sfârşite… mâine poate-şi curmă firul
Şi-ntre patru blăni de scânduri să mă cheme cimitirul…

Jale mi-e de voi, mămucă, dar visez, chiar şi deşteaptă,
Cum, pe-o margine de groapă, bietul taică-tu m-aşteaptă…
Tu, odorul mamii, în urmă să te-aduni cu fraţii-acasă
Şi să-mparţi agoniseala de pe urma lui rămasă.

Lui Codin să-i dai pământul de la moară şi cu via;
Vaca şi-un pogon de luncă, maică, să le ia Maria;
Lui Mitruş să-i dai zăvoiul de răchiţi dintre pârae;
Carul, boii şi cu plugul să le dai lui Nicolae.

Iară tu, ca mai cu stare, decât fraţii zişi pe nume,
Să iei casa-n care ţie ţi-a fost dat să vii pe lume…
Când şi când, în miezul verii sau de Paşti, să vadă satul
Cum îmi vine ca-n toţi anii, la căsuţa mea băiatul.

Şi-având tihnă şi odihnă, la venire sau plecare,
S-aprinzi şi la groapa maichii câte-un pai de lumânare!…”
A tăcut apoi bătrâna şi-a plâns mult, cu lacrimi grele,
Ce curgându-i lin în poală, se-ntâlneau cu ale mele.