Socialismul, așa cum l-am cunoascut, n-a dat doar semne de moarte clinică prin anii 80, a încercat o și timidă reanimare care, dacă ar fi reușit, ar fi dus tocmai la economia de piață, fără de care democrația nu are sens. Încercarea aceea timidă s-a numit «autofinanțare». Cu alte cuvinte, din adâncurile înghețului stalinist a încolțit firav ideea constructorului celei mai drepte dintre lumi, care, totuși, nu putea fi la nesfârșit abonat doar la bugetul statului. Majoritatea contemporanilor au considerat ordinul venit de la infailibilul partid o tâmpenie, ceva ce trebuia acceptat după filosofia lui «asta e», fără să sesizeze profunda fisură ideologică produsă în monolitul gândirii celui mai iubit fiu al poporului. Pasul acesta, mic și timid, era totuși un pas spre satanista economie de piață, profund detestată de aparatul de partid, fiindca piața lăsa decizia în mâna cumpăratorului, iar rolul conducător al partidului se ducea frumos pe Dâmbovița în jos.

Nu s-a ajuns atunci nici măcar în preajma economiei de piață, cum în multe privințe nu suntem nici astăzi o adevărată economie de piață, calificarea oficiala e «functională», adică a primit un «ok» cândva, din anumite rațiuni, pe care nu le vom aminti aici pentru a nu ne îndepărta de subiect. Pașii întreprinși la finele anilor 80 au fost caricaturali, ridicoli, ca toate încercările regimului Ceaușescu de a prinde rădacini în văzduhurile propagandei de partid, deoarece pe pământ lucrurile arătau cu totul altfel. Teatrul dramatic Brașov s-a apucat să confecționeze sicrie în atelierul de tâmplărie destinat decorurilor. Jenant. Nu faptul că la teatru se produceau accesorii pentru înmormântările creștinești, ci, din cauză că în curând încasările atelierului de tâmplărie le depășeau pe cele ale teatrului. La Dej, Clubul tineretului ținea cursuri de calificare profesională, sursă prețioasă a unei hârtii de atestare fără de care nu puteai trece de birocrația socialistă închinată ștampilei. Pentru a fi admis la cursuri aveai nevoie de o adeverință, iar aceasta nu era valabilă decât cu o poză făcută la laboratorul foto al UTC. Să mai spună cineva că doar în ziua de azi am descoperit meteahna contarctelor cu statul. Bazele capitalismului românesc post-socialist s-au pus tocmai în rândurile activiștilor cu gândirea cea mai înaintată. Așa s-a construit România profundă.

Mai am multe amintiri legate de capitalismul românesc la negru, ce creștea tot mai viguros sub carapacea stalinismului întârziat, fiindcă oamenii sunt oameni, nu tractoare, până și tractoarele consumă iar la oameni consumul poate deveni un mod de viață.

Cum rămânem cu interpretarea iadului? Pragmatic. Și în iad sunt nevoi de aprovizionare: smoală, lemne de foc, furci pentru draci și multe altele. Cineva le vinde și lor, de ce să nu le vindem noi? Că tot a descoperit până și partidul pe stil vechi autofinanțarea. Uite cum am devenit din victime, furnizori și spaima pentru viața de apoi s-a transformat în îngrijorare față de cotațiile smoalei sau ale lemnului la bursă. Dacă stau sa mă gândesc bine, nu știm până în ziua de azi cu cât a vândut șarpele mărul acela Evei. Noi am citit mai mult despre consecințe, deoarece comerțul e discret. E discret, dar e pretutindeni.