…este micul nostru univers personal cu intrare separată. E o dimensiune fundamentală a ființei noastre, ea ne-a asigurat supraviețuirea și tot ea ne poate duce la pieire. E condiționarea antropologică a unei societăți arhaice și autosuficiente. Așezările noastre i-au îndestulat pe locuitorii lor, nimeni nu avea de ce și nu avea de gând să plece undeva. Istoria consemnează sec: am fost sedentari. Ca indienii nord-americani, numiți azi cu cinism americani nativi. Așa este. Sunt singurii care nu au venit de undeva. Au fost acolo dintotdeauna. Ceilalți sunt toți mai mult sau mai puțin imigranți. La a doua, a treia sau a 30-a generație, dar la origine - imigranți. Bătălia se dă în mod ironic pentru a stabili cine este mai emigrant și cine e mai puțin emigrant, adică o sondare a statutului de venetic. 

Să ne întoarcem la oile noastre. Cu americanii m-am pus rău, acum e acum. Spre deosebire de alte seminții, niște locuitori ai spațiului care astăzi e recunoscut ca România nu au venit de nicăieri. Nu au venit fiindcă au fost aici. Exact ca la americani, am început să delimităm regiunile, unde am fost și unde n-am fost. De parcă atunci densitatea populației era de nu știu câte sute de locuitor pe kilometru pătrat. Normal că ai găsit și spații nelocuite, pe care unii s-au grăbit să le colonizeze. Asta a fost de mult, nu mai contează. Suntem aici, cu toții, așa cum suntem și cum gândim. Nimeni nu ne alungă, dacă nu plecăm de bună voie, dar asta e altă poveste. Să nu amestecăm borcanele.

De ce a fost atât de simplă colonizarea? Nu e nevoie de un mare istoric pentru a ne ajuta să înțelegem. Localnicii nu erau obișnuiți să lupte pentru teritoriu, resurse, putere. Ei le aveau. Erau un fel de copii de bani gata ai naturii. Cei care veneau de undeva, nu plecaseră de la bine. Au luptat pentru fiecare loc unde s-au așezat. Așa se formează luptătorii de elită. Prin selecție naturală. E normal să se impună. S-au impus. Cu timpul societatea a devenit mai sofisticată. Nu mai guverna exclusiv forța. Atunci a început să conteze numărul. La noi a însemnat o revenire. În America era prea târziu.

De ce această incursiune de istoric amator într-un domeniu care practic nu mai interesează pe nimeni, cu excepția campaniilor electorale. Iar despre campaniile electorale e inutil să vorbesc. În schimb mă gândesc la autorii români. Există la noi edituri? Există cu miile. Dar ele funcționează după principii “originale”. În mod normal o editură are niște angajați care selectează manuscrisele după criteriul vandabilității. În mod normal acesta ar fi obiectul de activitate al editurii. Să cumpere manuscrise, să le tipărească, să le distribuie pentru vânzare și să încaseze profitul. Vorba lectorului de socialism științific la examenul pentru gradul II: “așa ar trebui să fie”. La noi e puțin altfel. Nu voi întreba nici un autor consacrat cât a încasat anul trecut din drepturi de autor. Dacă vor ei să ne spună, apreciez sinceritatea. Dacă nu, rămânem politicoși și discreți. Majoritatea autorilor noștri nu doar că nu visează să încaseze drepturi de autor. Ei nu visează să fie acceptați de o editură fără să acopere ei (autorii) cheltuielile + profitul aferent. Că o fac din buzunarul propriu sau din cel al unui sponsor sau din bani publici nu mai schimbă esența procedurii.

În consecință nu avem autori refuzați. Despre autorii noștri se scrie numai și numai de bine. E o chestie de bun simț. Omul a făcut un sacrificiu, măcar atâta obraz să avem și noi. ÎN consecința avem autori foarte mulți și cititori foarte puțin. E normal. Am fentat competiția, ocolim abil piața, “lansările” noastre sunt schimburi de amabilități.

Dacă ar ajunge pe o piață de carte reală, autorii noștri ar fi ca primii locuitori ai acestor meleaguri: lipsiți de apărare. Ei nu au luptat niciodată. S-au apucat de scris gata învingători. E bine? Nu e bine? Nu sunt eu chemat să judec. Am scris doar ceea ce văd.