Când Titus Livius rostea ”Hanibal ante portas”, semnificația expresiei era că pericolul se află aproape. Cu poezia în fața vieții, la porțile ei, Marcel Miron are toate șansele de a fi un ”pericol” pentru poeții de astăzi, în sensul ”concurenței”. Așa am citit titlul noii cărți a preotului poet Marcel Miron, dincolo de licența poetică ”anticameră”, nu ”antecameră”, ca pe-o invitație la poezie trăită, urmând să mi se deschidă, în călătoria prin pagini, o lume de gânduri, desprinsă din lumea de întâmplări, ca un joc secund, mult mai înalt și mult mai aproape, profund.
După alte cinci volume de poezii, ”Versuri albastre și aurii” ( Junimea, Iași, 2015 ), ”Caiere de lumină” ( Gens Latina, Alba Iulia, 2015 ), ”De la Kogaion la Athos” ( Timpul, Iași, 2016 ), ”Spre orizonturi albastre” ( idem, 2017 ), ”Șarpele de pe balustrade” ( 24: Ore, Iași, 2018 ), cel de-al șaselea, ”Poeme din anticamera vieții”, la aceeași editură ”Timpul”, Iași, 2020, cu o prefață de Mircea Platon și cuvinte de însoțire scrise de Gellu Dorian și Cassian Maria Spiridon, îl așează pe Marcel Miron în galeria de frunte a poeților moldavi, preocupat de a duce mai departe obiceiul pământului, ca urmaș al cronicarilor, al romanticilor și preromanticilor, al Daciei literare și al Junimii.
Modernitatea/ și originalitatea poemelor lui Marcel Miron constau în discursul sincer, senin și adevărat, încât nimeni nu se poate îndoi/ și crede în cele spuse. E ca o elocvență, la care ne-am fi gândit, dar nu am spus dinainte.
Cine citește ”Poeme din anticamera vieții” nu poate să treacă indiferent pe lângă câteva imagini create de către Marcel Miron, care au meritul de-a rămâne în colecția de versuri frumoase ale unei literaturi. Printre acestea, în poezia ”Dar”, icoanele expuse într-un magazin alcătuiesc un fel de grup al copiilor orfani, ”care spun fiecărei femei/ mamă/ și fiecărui bărbat / tată.” În locul icoanelor pot fi și poeziile, și cărțile, ce așteaptă să fie ”înfiate”, citite. Nu sunt și poeziile uneori ale nimănui, și cărțile, cu soartă vitregă și lipsite de apărare?!... Nu cer și ele milă, ascultare, atenție, ca niște copii orfani?!... În poezia ”Cărarea”, ”Ne lovim unii de alții/ ca nucile din traistele colindătorilor” este o parabola nu doar a poeților, ci și a întregii societăți, când entități destul de tari, ca nucile, ne întâlnim într-o lume săracă, mai mult goală decât plină și, cu toate acestea, bucuria, farmecul se găsesc în faptul că pentru aceste nuci, plată modică, se mai aud colinde, cântece, cânturi, poeme, poezii, în strădania poeților de-a ține lumea frumoasă, prin frig, prin ger, prin greu, prin vise… Și, mai departe, continuă Poetul ideea lovirii unii de alții ”ca stelele din buzunarul lui Dumnezeu/ înainte de a fi semănate în Univers.”, redimensionând condiția umană, dependentă de Marele Anonim. În poezia ”Adam și Eva”, Adam își privește femeia și se bucură ”ca de-o pasăre nouă”, chiar dacă mai apoi ”în dreptul inimii/ îi înflorește o fereastră/ prin care privește cu tristețe/ urmele celei plecate.” Prin cele arătate, Poetul, ”un Adam liric” se vede repetând, ca Sisif, același început și pe parcursul existenței.
Majoritatea poemelor lui Marcel Miron pornesc și își găsesc originea, la modul propriu, în/ și din biserică. Acesta este locul drag, locul ales, menit să însuflețească, să liniștească, să dea naștere chiar și unei opere. Astfel, ”A venit bibliotecarul/ să-i dau găzduire/ în biserică”, ”Vino să te botez”, ”Am cântat, Doamne, dar nu i-am cântat” sunt fragmente dintr-o litanie poetică, în simbioză cu o poezie religioasă. Amintind de mănăstiri, de călugări, de icoane, poezia lui Marcel Miron respiră în ”imnele serii”, moment bine ales pentru reculegere, liniște și regăsire.
Poezia ”Melcul” schimbă atenția de la tema iubirii spre cea a călătoriei, mult mai cuprinzătoare și dătătoare de semnificații: ”Cine iubește mai mult/ decât cel ce sărută/ cărarea pe care pășește?”
În acest exercițiu sublim al lecturii, nu este greu să ni-l închipuim pe Poet, cu poemele în brațe, bătând nu doar la poarta vieții, la poarta cerului, la poarta inimii, dar și la cea a copacilor, văzuți ca niște Psalmi într-o pădure nesfârșită, care este Psaltirea: ”Eu/ pe cărări pândite de jivine sălbatice/ bat la poarta fiecărui copac.” Dialogul Poet – Psalmi, măreț și înțelegător, rezolvă și dă răspuns întrebărilor toate. Acolo, se află izvorul mereu viu, cu apă proaspătă, ce nu dă greș niciodată.
Cunoscător al Cărților Sfinte, al cărților Poeților colegi de astăzi și din trecut, sensibil și direct, inspirat, cu preocupări constante, lirice, filosofice, Marcel Miron înnobilează existența cu poemele sale. Un rol aparte în frământările din poezie îl are ”ușa albastră”, metaforă a morții, a lui ”dincolo”, lăsată la sfârșit, ca o inevitabilă continuare, în altă camera, a poveștii: ”Trec toți prin ea/ ca oile la strungă! Doar mortul/ se ridică/ închide ușa și se întoarce acasă.”
Trecând prin etapele vieții, copilărie, tinerețe, maturitate și înțelepciune, surprinse cu talent în volumul prezentat, poezia lui Marcel Miron se ridică deasupra tuturor lucrurilor, ca un Psalm al Psalmilor.
Elena M. Cîmpan
